1 octombrie 2026
Autoare: Irina Zaretcaia Cotruta
Gadget sau nu gadget — aceasta e întrebarea
În tabăra noastră există o zi în care ne încălcăm propria regulă și le dăm copiilor telefoanele înapoi. O rubrică personală semnată de Irina Zaretcaia Cotruta — despre scroll lângă focul de tabără, „sevrajul” din ziua a treia și magia vieții fără gadgeturi.
Articolul este disponibil și în:УкраїнськаEnglish
Ziua în care ne încălcăm propria regulă
În tabăra noastră există o zi în care ne încălcăm propria regulă.
De obicei luăm telefoanele — copiii le primesc o oră pe zi: să-i sune pe mama și pe tata, să facă câteva poze — și înapoi la viață.
Dar în ziua excursiei facem o excepție. Pentru că Cernăuți, o drumeție pe munte sau raftingul pe un râu sălbatic sunt un adevărat „wow”. Vrei să păstrezi amintirea. Vrei să faci o poză.
Seara lângă foc care aproape nu a avut loc
Și iată că seara, după excursie, ne adunăm la o seară ucraineană lângă focul de tabără. Cântece, coronițe, cămăși brodate. Atmosferă.
Mă apropii de cerc… și simt cum totul se strânge puțin înăuntrul meu.
Aproape toți copiii stau cu telefoanele. Unii cu pătura trasă peste cap, alții îmbrățișând ecranul. Și nu pentru că sună mama. Ci din cauza YouTube Shorts. Scroll. Scroll. Încă unul. Încă. Încă.
„E ca și cum n-ar fi acolo. Nu sunt la munte. Nu sunt lângă foc. Nu sunt cu prietenii. Atenția lor trăiește undeva între un fragment și altul. Două secunde. Următorul. Nou. Următorul. Următorul.”
Un spațiu fără gadgeturi se creează tot mai greu în fiecare an
Să creezi un spațiu fără gadgeturi devine tot mai greu.
Anul acesta, destul de mulți adolescenți au refuzat categoric să vină în tabără tocmai pentru că la noi nu există acces permanent la telefon. Și au fost părinți care voiau ca copiii lor să fie mereu de găsit — deși avem trei numere de administrație disponibile non-stop.
Nu fac morală. Sunt și eu mamă și caut răspunsuri — cum să nu ne pierdem copiii în toate acestea cât încă putem face ceva. Gadgeturile sunt zilnic cu mine și cu copiii mei. Da, există limite, control parental. Dar nu despre asta e vorba. Pe mine mă sperie mai mult sevrajul.
Și aici apare întrebarea — ce urmează?
- Cum va fi o generație care nu suportă golul?
- Care nu știe să fie tristă?
- Care nu poate asculta omul din fața ei, pentru că la fiecare 10 secunde creierul strigă: „Mă plictisesc! Schimbă!”
Magicul „dar”
Dar! Există un „dar” magic care se întâmplă dacă reziști măcar două-trei zile fără telefon în mână. În tabără e magie. Verificată de-a lungul anilor.
„În a treia zi sevrajul se termină — și copiii încep să se întoarcă.”
Încep să stea pe trepte și să vorbească. Să joace Mafia. Să construiască adăposturi secrete. Să usuce pesmeți ca să-i vândă monitorilor. Să-și mărturisească simpatiile. Și deodată… se nasc prietenii adevărate. Dintre acelea care durează ani.
Apare râsul. Sincer. Viața nu e în ecran — e în ochii celuilalt.
Nu o rețetă, ci o întrebare
Nu știu rețeta perfectă. Nu sunt pentru interdicția totală și nici pentru libertate deplină.
Dar sunt cu siguranță pentru ca noi — părinți, profesori, adulți — să ne punem această întrebare. Și să găsim sau să creăm pentru copiii noștri locuri în care să-și amintească ce înseamnă să trăiești.
Pur și simplu să respiri. Să te asculți. Să privești cerul, nu ecranul. Pur și simplu să-ți faci un prieten. Fără filtre.
Exact asta se întâmplă în taberele Big Fish: o oră pe zi cu telefonul — iar în schimb, munți, foc de tabără, proiecte reale și prietenii pe care niciun ecran nu le poate oferi.
Alegeți o tabără ↗
